CONTACTUL CU TINE ÎNȘINE1.2 Observarea vorbirii interioare Stabilirea contactului interior, prin procesul de observație, este cu siguranță un proces important. Unul dintre aspectele vieții intrapsihice care este accesibilă introspecției este vorbirea noastră interioară, dialogul intern. Vorbirea interioară este un proces diferit de activitatea mentală și activitatea de vorbire externă - verbalizarea. Vorbirea interioară este una dintre formele de prezentare a gândurilor unei persoane, desfășurată în spațiul mental intern, neverbalizată pentru alții și diferită ca structură de vorbirea externă. „Vorbirea nu servește ca expresie a unui gând gata făcut. Un gând care se transformă în vorbire este rearanjat și modificat. Gândul nu este exprimat, ci se realizează. (L.S. Vygotsky „Gândirea și vorbirea”). Cu toate acestea, vorbirea este principalul instrument al gândirii și este indisolubil legată de aceasta. Discursul interior este înțeles ca o etapă de tranziție esențială între plan și vorbirea externă dezvoltată. Poate exista sub forma unei imagini kinestezice, auditive sau vizuale a unui cuvânt. Observăm vorbirea interioară îndreptându-ne și concentrându-ne în mod conștient atenția asupra acestui fenomen al vieții mentale interioare. Pentru a spune simplu, îndreptăm atenția către vorbirea adresată nouă înșine. Observarea vorbirii interioare poate reflecta pentru noi următoarele: 1. Ajută la detectarea autoagresiunii Autoagresiunea se manifestă nu numai comportamental (acte de autovătămare și manifestări antivitale). Adesea autoagresiunea se manifestă în dialogul intern cu sine. Este posibil să monitorizăm prost acest proces sau să nu fim deloc conștienți de el, deși influențează destul de fundamental atitudinea noastră față de noi înșine. Comunicarea agresivă cu sine poate fi exprimată în autocritică otrăvitoare (ceea ce nu este același lucru cu atitudinea critică a unei persoane sănătoase față de sine), autoflagelare, auto-judecare, jubilare, monologuri sadice și devalorizare a sinelui. Aș dori să atrag atenția asupra faptului că autoagresiunea în spațiul comunicării interne cu sine complică procesul de autoobservare și procesul de dezvoltare a personalității. Îmi place modelul explicativ al fenomenului de autoagresiune din psihanaliza. Cu toții avem o anumită structură mentală numită Super-Eu (cunoscut și sub denumirea de Super-Ego, critic intern), care se formează în copilărie de către părinți sau alții semnificativi. Constă din anumite precepte morale, norme care corespund societății în care trăim. Adică, este vorba despre cum ar trebui să fie, cum ar trebui și nu ar trebui să fie, corect/greșit, ce ar trebui și cum ar trebui să fii în societate. Acest lucru ne ajută la adaptarea și este cu siguranță necesar. Cu toate acestea, se întâmplă ca Super-Eul să aibă o structură rigidă și să se manifeste într-o manieră sadică față de individ. Certe, devalorizează; repetă că nu este suficient, greșit, greșit, rău, prea simplu, urât, ridicol, mic, provocator și așa mai departe.. Într-un dialog atât de condamnător cu tine însuți, poți auzi chiar și vocea persoanei care ți-a insuflat aceste lucruri încă din copilărie, te-a îmbunătățit; pentru a vedea chipuri, imagini și a simți într-un anumit fel - așa cum a fost acolo și atunci. Lucrul interesant este că structura Super-Ego-ului este concepută pentru a ne îmbunătăți viața, pentru a ne ajuta. Prin urmare, ca adulți, percepem uneori critica internă și condamnarea ca o normă, ca o condiție necesară pentru îmbunătățirea, dezvoltarea și avansarea noastră. Cu toate acestea, critica toxică ne blochează adesea activitatea și nu permite individualitatea să apară. Structura rigidă a Super-Eului implică lupta împotriva oricăror manifestări sau calități „greșite” ale unei persoane, ceea ce necesită multă putere și energie. O persoană încearcă să se echivaleze cu un anumit standard, deplasând și excluzând din spațiul său mental tot ceea ce nu corespunde imaginii corecte. Prin urmare, „manifestările întunecate” ale personalității noastre sunt adesea inaccesibile observării și percepției noastre. Autoagresiunea blochează viziunea și înțelegerea părților noastre, care sunt neplăcute și greșite pentru noi. Incoerență cu Imaginea Supraeuluine aduce durere profundă, provoacă o reacție de atac asupra noastră. Aici încep să se activeze mecanismele de protecție ale psihicului (reprimare, deplasare, negare, intelectualizare etc.) menite să reducă stresul mental. Așadar, neregulile și asperitățile noastre ne rămân invizibile, nerecunoscute și neînsușite, ceea ce complică contactul cu noi înșine. Astfel, pentru a face accesibil procesul de observare a spațiului mental intern, în diversele sale manifestări, este necesar, în primul rând, pentru a studia cum funcționează structura autoagresiunii. Cum se manifestă în comunicarea cu sine, în comportament, în acțiuni. Pe baza cunoștințelor despre structura autoagresiunii noastre, ni se deschide oportunitatea de a construi un spațiu intern care să ne hrănească cu sprijin și acceptare. 2. Internul poate acționa ca un instrument auxiliar pentru recunoașterea emoțiilor. Cu raționalizare și conexiune slabă cu corpul și emoțiile, observarea vorbirii interioare ajută la determinarea naturii emoțiilor dacă definirea lor este dificilă. Deoarece gândirea (și vorbirea interioară, ca produs al gândirii) și emoțiile sunt strâns legate, este potrivit să ne întrebăm: „Ce îți spui când experimentezi aceste emoții?” Se întâmplă adesea să definim greșit o emoție, acoperind emoțiile cu adevărat experimentate cu o mască convenabilă din punct de vedere social. De exemplu, este mai obișnuit ca bărbații să exprime agresivitate și furie, sub pretextul cărora frica, disperarea și neputința pot fi ascunse. Femeile au mai multe șanse să afișeze deschis o mască de tristețe, tristețe – care poate ascunde adevărata emoție a furiei, de exemplu. A avea aceste „măști” poate fi confuz și nu ne ajută să înțelegem adevăratele emoții. Prin urmare, întrebarea „Ce îți spui atunci când experimentezi anumite emoții?” poate duce la o înțelegere mai exactă a stării noastre emoționale. Ce ne spunem când ne enervăm - E nedrept - Ar fi trebuit să fiu mai atent! Ce ne spunem când simțim frică - este prea periculos..- dar nimic nu va funcționa pentru mine...- și dacă fac ceva greșit? Ce ne spunem când suntem fericiți - Viața este minunată (deșteaptă, chipeș..) - Am noroc! 3. Observarea vorbirii interioare ajută la studierea gândurilor automate, a judecăților stereotipe, a conceptelor din familia parentală – determinate de procesul de gândire algoritmică. Ei par să descifreze ceea ce se întâmplă afară în conformitate cu experiența personală. În același timp, reflecția și căutarea unor opțiuni alternative de răspuns în funcție de situație sunt adesea excluse. Ele blochează activitatea cognitivă, emitând judecăți distorsionate despre realitate și situație. Acest lucru amintește de un fel de cod de program care determină funcționarea sistemului. Fără îndoială, conceptele, șabloanele, stereotipurile, ca produs al gândirii algoritmice, sunt necesare pentru a rezolva probleme tipice și pentru a economisi energie. Cu toate acestea, un proces simplificat de gândire ne lipsește de flexibilitate în situații atipice. Aceasta devine o sursă de conflicte care duc la o deteriorare sau ruperea contactului cu o altă persoană sau grup de oameni. Psihoterapeutul Marilyn Murray, în sistemul său metodologic de psihoterapie, descrie „melodii distructive”, înregistrări care sună în capul nostru. Descrie metaforic structuri statice cognitive înrădăcinate în spațiul nostru intern de comunicare cu noi înșine. Iată un citat din ea: „Unele discuri ne cântă în cap tot timpul; altele le auzim doar cu ocazii speciale. Unele înregistrări sunt false, altele sunt adevărate, altele pot conține un adevăr greșit înțeles. Există înregistrări cu două mesaje contradictorii - Fii cel mai bun și nu bătuți nasul”. Ce „înregistrări” reciți pentru tine? Cât de des și în ce situații apar ele? A vorbi cu tine însuți cu astfel de „înregistrări” te ajută sau te împiedică, sau pe ambele? Apoi diferentiaza. Aici, observarea vorbirii interioare ajută la dezvăluirea unui anumit cadru de credințe și concepte care ne sunt familiare, care este o reflectare a.