De la autor: Fragment de corespondență despre poezie „Răspuns la vid” Odată mi-am spus: fiecare poezie poate fi citită așa cum este scrisă și o astfel de posibilitate există întotdeauna, în ciuda diferenței de interpretări, experiență, asocieri... e greu, foarte greu, dar se întâmplă, poate... Trebuie doar să te acordi, să trăiești, să experimentezi, să înduri, să te maturizezi, să aștepți o împingere interioară - și în interiorul tău se naște cineva care cunoaște aceste semnificații... Mulți scriitori oferă poemelor lor amintiri despre diferențele dintre autor și eroul liric. În acest fel, ei par să se abandoneze – până la urmă, dacă nu de la ei înșiși, atunci de la cine altcineva? Nu aici se află prima separare a sensurilor, urmată de dificultatea de a citi? A se abandona, a se distanța, a-și arăta atitudinea aproape condescendentă față de „suferința și zvârlirea eroului”... Mi se pare că se acordă prea multă importanță „imaginei autorului”. Cine este el? Este obligatoriu să corespundă ideii medii a unui intelectual rezervat, cultivat, puțin ciudat, dar păstrându-și „fața” de presiunea inconștientului? Până la urmă, această „față” își trădează slăbiciunea și doar „eroul liric” abandonat singur trebuie să reziste loviturii realității, deja epuizat, scurs de sânge, abandonat de suspiciosul său comentator... Dacă vorbim de detașare, atunci asta ar trebui să fie într-o măsură mult mai mare detașarea de „autor” mai degrabă decât de „erou”. Detașarea este inerentă naturii celor care trăiesc în poezie. El știe despre fluiditatea lumii sale mult mai bine decât ego-ul autorului, strângându-se de orice pai în încercările de a păstra autoidentificarea... Fragmentarea limbilor noastre este determinată de frica noastră de inconștient, de rupere a unei ființe vii. prin poezie, cerând atenție și dragoste. Acest monstru al nostru, Frankensteinul nostru, este îngrozitor doar pentru că nimeni nu este capabil să accepte și să îndure dragostea și forța sa de viață - și această forță este forțată să caute o ieșire acolo unde este cel mai puțin așteptat... și prima care să trădeze el este „autorul”... Dar cine va merge cu Eroul pe tot drumul, cine îi va vindeca rănile și va fi de acord asupra principalului lucru? Ne abandonăm pe noi înșine - acesta este tot motivul pentru care vivacitatea și autenticitatea ne părăsesc viața de zi cu zi, din relațiile noastre, dându-ne la rândul lor tocmeței, monotoniei și sărăciei senzoriale a peisajului din jur. Și de ce revenirea la noi înșine este percepută ca exil, ca regresie, ca o pierdere de timp și pierdere de șanse, rezistență zilnică la o astfel de trădare obișnuită a sinelui, sprijin constant pentru formele de topire ale inconștientului, căutarea unei expresii a iubirii, gata? pentru dăruire completă – aceasta este ceea ce mi se pare singura șansă de a rezista și de a rămâne uman. Lăsați-i să meargă, neavând timp să lase urme pe nisip, și iarăși să se ascundă în această mare indiferentă... atât de indiferentă, atât de tăcută, hrănindu-se pe nesimțite, alăptând și împingând din nou pe țărm, malul solid și fără milă, încât va apărea din nou aspectul... mereu nespus, pe jumătate desenat, sub-vocat... lasă-i să învețe să pronunțe primele sunete... Cine sunt și de ce vin, care sunt forța și scopul lor vor apărea într-o zi mai tarziu. Poate atunci se va dovedi că „autorul” este doar un cerc iluminat pe o masă lângă o lampă, la lumina căreia se adună molii... se adună într-o dorință naturală de a fi recunoscut și povestit înainte de a dispărea inevitabil în întuneric. .. deci merită să-ți întorci „fața”»?